Numele meu este prea lung pentru a-l scrie intreg, P.D.D'ZM este abrevierea fara importanta in lume, important este ca multi ma stiu acum ca
„Meniu D’Autor”
M-am nascut in Venetia, in 1964, şi din acest oras port cu mine marele stăpân al caselor venetiene, Clopotniţa Bisericii San Marco, şi atunci când pot să mă întorc acasă acel stăpân mă aşteaptă mereu cu braţele deschise.
"Veneţia în inimă, Om în lume". Eu sunt un mic bucatar şef al scolii venetiene de bucatarie si patiserie, iubitor al seductiei, care incepe de la parfumurile sale din bucătărie, pe care cu dulce alchimie le armonizează în farfurie, pentru a oferi bucurie gurii, intelectului, inimii si sezualitate vietii.
Puteti fi venetieni, dar acel aer, acel spirit, acel romantism aduce cu sine numele viitorului meu Restaurant
"GIACOMO GIROLAMO CASANOVA".
Cultivarea placerilor simturilor a fost în toată viaţa mea ocupatia mea principala, niciodata n-am avut alta mai importantă. Iubesc mult şi mancarea buna si împreună toate lucrurile care-mi starnesc curiozitatea.
Povestea vietii mele a inceput intr-o zi de maine, sub un dus de sentimente exprimate in umbrele literelor si se va sfarsi ieri intr-un amalgam de vorbe adunate la gura scurgerii timpului.
Om singur care in noapte rătăceşti ... furi paşi pământului şi-i respiri aerul, plăteşti datoriile tale vieţii dar în ochii săi nu exişti. Omule solitar, creat pentru a trăi în transparenţă, pentru a vorbi umbrei tale şi a suspina fiecare zi de melancolie... În fiecare dintre noi trăieşte un pic din tine dar e greu să o admitem. Orice om solitar are în sine o zonă pustie, deposedată de viaţă, lipsită de culoare, care nu se vede ... acoperită de orgoliu şi aparenţă, de jocuri din zâmbete false şi comedii din false altruisme... Omule solitar eşti singur, gol pe scena acestui teatru şi de aceea sperii, tulburi acel echilibru robotizat pe care cu trudă îl construim în fiecare zi ... Eşti un copac vara fără frunze pe care să le arăţi, eşti anomalia „normalităţii”. Omule solitar te întâlnesc, dematerializat în corp şi lipsit de lumină în suflet... te oglindeşti în ochii mei lucizi şi te vezi, mic şi departe, fără drumuri de parcurs şi nici orizonturi de privit ... dar visul tău zboară deja... vezi omul care vroiai să fii, acela ce are steaua sa de urmat.... Închid ochii şi cu ei, uşa dorinţelor tale... vei continua să rătăceşti în căutare de priviri, priviri pentru a trăi o secundă în plus, în care imaginea care se va reflecta va fi ceea ce într-o zi vei fi.

Mâinile tale şoptiră la uşile inimii mele şi îşi aruncară în ea ancora. Te-am primit precum portul primeşte nava. Nu ştiam încă că în cală era îndesată numai otravă, acea otravă care încet mă duce spre maluri de insule cunoscute şi uitate. Eram în vârf şi mâna ta mă susţinea. Prăspastia pe neaşteptate se deschise! Fug spre pantă, mă prăbuşesc şi tu mă laşi să mă zdrobesc ca un vas sfărâmat de valuri. Şi voi? Voi pe care vă iubesc cu toată dragostea de care sunt în stare? O mână plină de compasiune mi se întinde! O sută de mâini pline de compasiune şi bune pline de iubire adună ceea cea rămas şi calmează durerea acestei spintecături care de-a lungul inimiii încă doare.
Aş vrea, îmi ceri, să devin om aş vrea tare mult dar nu ştiu cum să fac. Vrei să devii om? Deschide-ţi Dovleacul ia-ţi în stăpânire Voinţa înţelege Umanitatea luptă împotriva Tiranului cu convingătoare Seninătate; la fiecare asuprire Revoltă-te păstrează în faţa ta mereu Tabloul vieţii şi aminteşteţi de Săraci; fii cu orice preţ Onest slăveşte Nobleţea ta dacă e necesar Murind până când, tu şi alţii, să vă bucuraţi Liberi; nu te teme să-ţi injectezi Humus Tânăr Detestând deschis cu toată fiinţa ta Dictatura; luptă pentru a Construi o lume Bună în care să strălucească Iubirea: Universală, Onestă, Matură, Muncitoare.

Rămâne bătaia inimii! Îşi fabricase un castel, era din nisip. Renaştere! O uşoară adiere de vânt şi durere fără tânguire. Braţe întinse culeg vidul şi inima bate încă. De o mică barcă în marea furtunoasă viaţa mea se alătură. De ce nu mă sfarmă valul de stânci, fără milă? Milă nu ai avut de foamea mea, nu te-ai îngrijit de plânsetul etern. Corpuri dezbrăcate de ploaie, trotuare patul său şi drept pernă o treaptă. Pentru a mişca dinţii acest gând v-am dat şi mi-e dat. Nu vorbeşte justiţia umană sărmanei inimi care sângerează, a mea care este făcută în bucăţi pentru voi.
Îmi scriu viaţa pentru a râde de mine şi reuşesc. Scriu treisprezece ore pe zi care trec precum treisprezece minute. Ce plăcere să-ţi reaminteşti plăcerile! Dar ce chin să le rechemi în minte. Mă distrez pentru că nu inventez nimic. Ceea ce mă întristează este obligaţia pe care o am de a ascunde numele, din moment ce nu pot să divulg treburile altora.

A muri e ca şi cum ai ieşi de pe scenă când spectacolul nu s-a terminat încă.

Ştiu că am trăit pentru că am avut senzaţii.

Fericiţi cei care fără să dăuneze nimănui ştiu să-şi procure plăcerea, şi nesăbuiţi cei care-şi imaginează că Fiinţa Supremă poate să se bucure de durerile şi chinurile şi abstinenţele care-i sunt oferite drept sacrificiu.

Prostul este un neghiob care nu vorbeşte, şi în asta este mai suportabil decât neghiobul care vorbeşte.

De la femeile inexperte se pot învăţa multe lucruri.

Când eşti îndrăgostit ajunge un nimic pentru a fi adus la disperare sau pentru a atinge cerul cu degetul.

Iubirea, imposibil de definit.